Frică...

Era ora 6 dimineaţa iar telefonul suna de numa. Caut telefonul pe sub perne şi reuşesc să dau de el în cele din urmă. Ochii mi se măresc şi somnul îmi dispare subit când văd cine mă sună. Idiotul, după ce a plecat fără a-mi spune un cuvânt mai are tupeul să mă sune. Răspund prefăcându-mă somnoroasă şi întreb de mai multe ori cu cine vorbesc.
- Ştiu că nu dormi, oricum mori de dorul meu.
Strâng din dinţii pregătită să-i dau o replică dură, dar cuvintele nu doresc să-mi iasă pe gură. Văzând că nu spun nimic continuă cu mai mult curaj.
- Pot să ce ţi-a trecut prin cap când ai refuzat...
- Nu-i treaba ta.
Nu doream să aud alte predici despre alegerile stupide din viaţa mea. Da, am un vis, dar îmi este prea teamă să-l îndeplinesc, mă tem să nu-l distrug.
- Sunt la Timişoara, dacă vrei să vorbim.
- Îmi e frică...
-Ştiu.
Închide telefonul şi încep să plâng. De ce trebuie să mă tem de el, de sentimentele mele, de visele mele?

Vise...

Îți pui toate speranțele într-un vis, un vis pentru care nu ai asigurare, care se destramă. Plângi, urli, îi învinovățești pe altul, când tu ești singurul responsabil. Vrei să visezi, îți place să trăiești în lumea ta, nu dorești să fi realist, atunci suportă. Dacă dorești să te simți protejat în lumea ta atunci protejează-ți visul.
Nu te critic pentru că și eu am făcut aceiași greșeala, am uitat că un vis trebuie protejat. Mi-am călcat singură în picioare visele și speranțele fără să realizez. Am suferit, am ajuns la final, am repornit pe același drum făcând alte greșeli. Am momente în care visez cu ochii deshişi, mă doare când realizez că lumea de vis rămâne doar un vis. Dar doresc să ating un ţel, iar visul meu va rămâne mereu protejat.
Am vise, lupt pentru ele, sunt dezamăgită, dar continui să-mi trăiesc viața în trecerea anilor.